Pagini

vineri, martie 22, 2013

Prietenii mei, gândacii de bucătărie.

De când s-a încălzit afară, prietenii mei, gândacii de bucătărie au început să-mi invadeze spațiul intim. Și când zic intim, mă refer la micuța garsonieră în care locuiesc cu chirie.

Probabil v-am stârnit o întrebare: De ce i-o numi nebuna asta... „prieteni”?!

Ei bine, de când am aterizat în București, primii prieteni pe care mi i-am făcut, au fost gândacii. Cred că nu există colț de București fără astfel de viețuitoare. La început mi-au fost dușmani, însă cu timpul, au tot atentat la spațiul meu intim, așa că mă trezeam cu ei lângă peretele de lângă canapea, ba unul, mai viteaz și curios din fire, mi-a ajuns pe bluză. Altul în cap. Altul... a ieșit la plimbare pe laptopul meu în miez de noapte. Probabil vroia să mă ajute la scris articole. Într-un singur loc n-am avut probleme cu ei. Nu și-au făcut apariția. Când stăteam lângă Hanul Drumețului, în Drumul Taberei.

Ei bine, pe Valeriu Braniște și-au făcut apariția. Mă tot gândesc cum să scap de ei, dar nu știu nicio soluție ieftină. Dacă aveți vreo idee, vă rog să mi-o împărtășiți. Eu îmi iubesc prietenii, jur, dar ăștia sunt prea insistenți și vreau să-i scot din viața mea! :))

Și da, asta fac și cu oamenii...

P.s: Cât timp am scris acest articol, am omorât 4 mușchetari. Presimt o noapte albă, în care probabil mă voi uita la desene animate și voi ieși la vânătoare!

sâmbătă, martie 16, 2013

În vâltoarea săptămânii acesteia, printre hârtii, mail-uri, telefoane și altele, mi-am dat seama cât de frumoasă este viața! Deși pare complicată, totul se întâmplă cu un scop și fiecare dintre noi ar trebui să-și învețe lecția după fiecare capitol.

Trăim într-o societate care se hrănește cu superficialitate. Toți cred că au drepturi, dar nu-și știu obligațiile, ascund umanitatea într-un colț uitat de suflet și scot la iveală hiena din ei. Nu etichetez, există și Oameni, dar parcă din ce în ce mai puțini.

Nu pot să mă întreb încotro umanitatea, pentru că nu e problema mea. Trebuie să-mi văd de viața mea și să mă hrănesc cu optimism, altfel... cum aș putea supraviețui?

Nu vreau să îmbătrânesc înainte de vreme certându-mă cu oameni, nu vreau să arăt partea urâtă din mine zilnic pentru că am o singură viață care se scurge o dată cu fiecare secundă trecută...

Blogul ăsta e un fel de jurnal și deși postez foarte rar, știu că e citit. De prieteni, necunoscuți, profesori și de familie, de oameni trecuți pur și simplu prin viața mea. Le mulțumesc în parte pentru fiecare lecție.