vineri, decembrie 02, 2011

Era miercuri spre joi...

... singură, în faţa valurilor înspumate, având la picioare doar nisipul fin, care nu se grăbeşte niciodată. O scoică mă atingea purtată de valuri, zâmbindu-mi parcă din albul ei... O luasem în palmă şi o priveam în lumina albastră, difuză. Astfel, sufletul meu a învăţat să zboare.
Mergeam fără ţintă, cu mintea acaparată de un colaj de gânduri, trăiri, amintiri... Paşii seci se grăbeau instinctiv, fără vreo idee către ce anume, în timp ce tălpile-mi erau mângâiate constant de valuri din ce în ce mai hotărâte. Era clar că marea se trezea!
Picioarele mele desculţe desenau mecanic urma mea pe nisip, ştearsă mai târziu de sărutul apei.
Îmi trăisem povestea de amor nu demult, iar sufletul mi-era sfâşiat de plecarea celui pe care-l iubisem cu fiecare milimetru al sufletului meu. Prin faţă îmi treceau fără noimă amintiri cu el. Parcă erau agăţate de creierul meu şi rulau aşa cum rulează o peliculă – la nesfârşit. Aş fi dat orice să pot să-mi smulg trăirea, sentimentul de ură... O boare de vânt mi-a sărutat fruntea, iar o umbră îmi acoperea soarele. Era un el rătăcit pe plajă, cautând cine-ştie-ce, m-am gândit. S-a oprit în dreptul meu şi părea hipnotizat de ceva anume. N-a scos niciun cuvânt, s-a apropiat uşor de faţa mea, mi-a luat capul în mâinile sale, m-a privit adânc, atât de adânc încât am crezut că-mi va cunoaşte şi cel mai ascuns secret al meu. M-a sărutat cu dor şi însetare de parcă ar fi vrut să-mi soarbă sufletul. 

Mi-am dat seama că mi se asemăna. Fără cuvinte, mi-am dat seama că el era alinarea, el era zâmbetul , el era omul potrivit la momentul potrivit.  Era miercuri spre joi când am schimbat printr-un târg just - durerea pentru o iubire amuzantă, ridicolă pentru unii, convenabilă pentru noi, o iubire care m-a lăsat fără respiraţie, fără de care care nu puteam trăi...


[ n-a intrat în concursul de aici, dar merită să fie citită ]

Niciun comentariu: